TEATRU PESTE HOTARE

Raluca: Am început să colaborăm aproape accidental, după ce un prieten comun, tot actor, ne-a pus în legătură când ne aflam deja în Olanda. Deși ne știam vag din școala de teatru, nu ne-am frecventat niciodată. Amsterdamul ne-a adus mai aproape. Atât de aproape încât într-o bună zi ne-am uitat una la alta și ne-am întrebat: “Vrem să mai jucăm teatru? Vrem!”, am răspuns instantaneu. Așa că am început să fremătăm curând a nerăbdare în căutare de idei. Ideile nu s-au lăsat așteptate prea mult și s-au conturat natural.

Ne-am înțeles legat de multe situații așa că colaborarea începută a dus la un text scris împreună, inspirat din copilărie și de alte povești personale, care astăzi face parte din proiectul “Ultimul maidan”, primul proiect al echipei “Teatrului Peste Hotare” care activează la Amsterdam.

Raluca: Care a fost experiența ta legat de felul în care a demarat proiectul nostru, cum ți s-a părut ideea, cum a evoluat în capul tău, și ce ai simțit legat de scris?

Anda: Gândul că se va face o piesă de teatru cu o bucată de text scris de mine m-a făcut să mă îndoiesc foarte mult, m-a speriat… Pentru că nu am scris până acum o piesă de teatru și nici acum nu știu dacă aș fi capabilă să o fac. Am avut noroc cu ajutorul tău, altfel aș fi avut o compunere de 50 de pagini.

Am privit destul de sceptic bucata mea în special, tot din cauză că textul este scris de mine și nu de cineva cu experiență scriitoricească. Însă începând să scriu despre asta mi-am dat seama că jocurile din copilărie pe care obișnuiam să le jucăm atunci au rămas și acum jocurile mele preferate, numai că nu le mai joc întrebând oamenii dacă vor să se joace cu mine, le joc pur și simplu pentru că așa ne jucăm când suntem oameni mari. Este un pic ciudat să văd că joc același joc de când sunt mică.

După ce am lucrat împreună la text și am reușit să îl facem să pară clar și concis din punct de vedere dramatic, m-am mai liniștit. Îmi place textul și sunt convinsă că în final va fi ceva foarte interesant și unic.

Acum mă confrunt cu emoțiile, tracul, simțul ridicolului, revenirea la scenă… Am emoții! Mari!

Pentru mine deja se simte ca un proiect foarte fain. Sunt convinsă că o să atingă mulți oameni, mai ales cei din cadrul comunității românilor plecați din țară. Pentru că poveștile sunt legate de copilărie și, vrei nu vrei, vei fi nostalgic de-a lungul spectacolulu. Cu siguranță, cei care vor vedea spectacolul, atunci când vor ajunge acasă, își vor pune întrebarea în sinea lor sau se vor gândi la ce jocuri le-au plăcut când erau mici, sau dacă mai joacă aceleași jocuri reformulate în realitate. Se vor gândi probabil în ce fel i-au afectat sau i-au format.

Însă cu siguranță spectacolul va avea impact asupra spectatorului și asta mă bucură foarte mult. Cred că va fi un spectacol foarte tare!

Sunt foarte optimistă și am așteptări mari de la acest proiect.

Raluca: Așadar ai încredere că publicul va găsi asocieri interesante cu textul, cu emoția care se va regăsi printre rânduri, în lucrurile evocate și răstălmăcite acum după atâția ani prin ochii noștri de copii transformați în adulți.

Anda: În plus este de remarcat diversitatea textelor inspirate din generații diferite. Între noi este o diferență de vârstă demnă de luat în seamă. Eu m-am născut de pildă în 1984, și am prins Revoluția la șase ani. Eu nu am înțeles sau trăit neapărat comunismul, eram un copil, nu știam decât să mă joc și să primesc bomboane. De aceea cred că jocurile pe care le-am jucat sunt diferite de jocurile pe care celelalte fete din echipă le jucau…

Așa că o gamă largă de spectatori vor fi atinși de poveștile noastre.

Raluca: Într-adevăr jocul despre care tu ne vei vorbi nu era foarte cunoscut și nici acum sau mai ales acum nu este foarte popular.

Așadar vom vorbi despre jocuri foarte diferite, despre emoții diferite dar și despre timpi diferiți, perioade de timp care au lăsat în noi alt fel de ecouri în funcție de consistența lor și până la urmă de o experiență unică.

Anda: Dacă spectacolul va fi receptat la fel de autentic pe cât a fost când noi ne-am spus poveștile la început, sunt convinsă că oamenilor o să le placă. Chiar dacă nu va fi un spectacol cu mult decor și scene în care toate personajele sunt laolaltă pe scenă, ci doar un spectacol bazat pe monoloage, mai mult: texte proprii, vom face spectatorul să vină cu noi pe parcursul acestor povești personale și emoționante.

Raluca: Spune-ne ce simți despre echipa “Teatrului Peste Hotare” te rog.

Anda: Mă simt copilul trupei. Deși am mai bine de 33 de ani simt uneori că fac numai pozne. Le-am cunoscut pe fete, celelalte actrițe, cu această ocazie și încă încerc să le cunosc mai bine.

Iar în timpul liber când vorbim ca oamenii mi se pare că calc în străchini… Dar simt nevoia să ne cunoaștem mai bine și să aprofundăm relația noastră.

Raluca: Eu zic că energia aceasta prinde bine la lucru și la joc. Dar înțeleg ce simți. Eu sunt undeva la mijloc între toate astea. O parte din echipă o reprezintă câteva femei mature, înțelepte, cu familie, copil și slujbă zilnică… Iar cealaltă parte este reprezentată de câteva spirite tinere, libere și moderne să spunem așa. Dar deși nu ne cunoaștem cu toatele foarte bine și încă avem de bătătorit drumul ăsta, toate energiile noastre se întâlnesc frumos și fructuos. Avem una pentru alta un soi de gentilețe, răbdare și curiozitate întotdeauna, suport și optimism. În sensul acesta echipa noastră are un centru, un suflet forte.

Raluca: Știu că ai învățat limba japoneză, cum ți-a venit ideea sau cum s-a întâmplat să trebuiască să înveți japoneza?…

Daniela: Pentru că s-a întâmplat să ajung să locuiesc în Japonia, am locuit 7 ani în Tokyo și japonezii nu prea vorbesc engleză. Apoi mi-am dorit ca neapărat să fac teatru la un moment dat și în japoneză, În plus am avut prieteni și mi-am dorit sa particip și eu în discuțiile lor, să le înțeleg cultura, să mă apropii de ei și atunci cunoașterea limbii a fost necesară.

Raluca: Studiile de teatru unde le-ai făcut?

Daniela: Am studiat la Moscova, la Scoala Studiou MHAT, fondata chiar de Stanislavsky si Nemirovich-Danchenko. Am nimerit devreme, eu abia împlinisem 16 ani. A durat cinci ani. Și m-am format acolo și ca personalitate, îți dai seama.

Erau la ruși niște cărți poștale cu fotografiile actorilor din diverse filme pe care le colecționam și îmi doream enorm să devin actriță. Apoi am fost într-un grup de teatru pentru copii unde se întocmeau mici scenete. Și asta m-a ajutat mai apoi ca să mă pregătesc pentru facultate.

Raluca: Care a fost primul rol la care te-ai gândit?

Daniela: Era un monolog dintr-o piesă a lui Ovstrovsky, “Fata fără zestre” foarte comic, în care era vorba despre o adolescentă cochetă și fermecătoare și aventurile de care avea parte…

Am revenit în Chișinău după studii, pentru că am făcut parte dintr-un grup de tineri din Republica Moldova pregătiți pentru Teatrul Național din Chișinău. Deși ași fi putut să rămân, cum au rămas câțiva colegi in Moscova, însă am avut o relație de care am vrut să mă distanțez și să mă întorc acasă. Acasă erau toate condițiile: imediat loc în teatru, Tele Film Chișinău mai filmau filme și seriale TV, încă mai exista un buget și un sistem în sensul ăsta. Deși era în 1992 anul în care au început să se disperseze toate republicile din fosta Uniune Sovietică. Apoi intelectualitatea și mai ales oamenii de teatru au început să plece des peste Prut, în România, implicați cumva în mișcarea asta naționalistă de unire. Noi am fost pionieri în toată treaba asta…

Raluca: Ce fel de piese se montau la Teatrul Național din Chișinău?

Daniela: Se montau numai piese în limba română. Se montau piese clasice dar și contemporane, precum “Meșterul Manole”, un “Amadeus” cu elemente de dans contemporan, “O sută de ani de singurătate”, dramatizare după Marquez…

Raluca: Cum ai găsit România după acea încercare de pionierat?

Daniela: Mi s-a părut firesc și interesant. Deși economic oamenii o duceau greu, pe mine nu m-a marcat. Era toată acea euforie de a cunoaște o lume nouă, de a mă deschide la o lume de teatru atit de bogatâ, să întâlnești atâția regizori interesanți, să participi la festivaluri… Pe când noi eram foarte izolați și era o cu totul altă dimensiune.

În România practic nu am locuit însă am colaborat cu diverse teatre. Din Chișinău am plecat direct în Japonia. A fost o trupă de teatru care venise la Bienala Teatrului Eugen Ionesco , și am cunoscut un japonez, managerul companiei de teatru venită în festival, Harunori Sato.

Raluca: Cum a fost viața în Japonia?

Daniela: (oftează) Este imposibil să o compari cu orice. El mă numea Daniela-san, iar eu Sato-San. Eram politicoși și un pic distanți. Japonezii sunt atenți și respectuoși dar foarte diferiți de noi românii…

Am făcut și teatru, un gen foarte deosebit, nu tradițional, dar jucam concomitent în diverse limbi împrumutând evident elemente din cultura lor. La început am fost invitată in trupele japoneze să joc roluri mai mici, în care vorbeam puțin engleza, asta și pentru că arătam diferit. Apoi am început să produc eu însămi spectacole, jucate în limba japoneză, de unde și un spectacol cu care am plecat în turneu în România, Italia, Suedia, Danemarca. Mi-au reuși și alte câteva producții destul de mari și interesante, dar din păcate din punct de vedere financiar eram în minus în marea majoritate a cazurilor. Mi-a venit greu să îmi răscumpăr cheltuielile și finanțările erau destul de greu de obținut. Acolo este foarte dificil să faci doar teatru. Mai toți au un alt job și fac teatru ca hobby.

Raluca: Când s-a consumat experiența japoneză și ai revenit înspre Europa, unde te-ai hotărât să revii?

Daniela: În Olanda. Este o țară de tranziție: când zburam înspre Japonia zburam mereu prin Amsterdam. Pe lângă asta, când studiam la Moscova am făcut un schimb de experineță cu școala din Maastricht și mi-a plăcut extraordinar. Atunci am cunoscut o familie de olandezi cu care am corespondat și apoi am fost în vizită, iar acesta a fost punctul meu de legătură cu această țară. Am revenit să fac un workshop, în timp ce locuiam încă în Japonia.

Raluca: Iar aflată în Olanda ai continuat diversitatea experiențelor teatrale făcând teatru în limba engleză.

Daniela: Da, am colaborat cu mai multe companii de teatru. Împreună cu o colegă pe care am cunoscut-o în timpul masterului de management artistic am produs câteva spectacole alternative în spații neconvenționale. Ultimele proiecte le-am făcut împreună cu “InPlayers”, o trupa de teatru a comunitătii străinilor vorbitori de limbă engleză și cu o mare afinitate pentru teatru.

Raluca: Știu că pentru o perioadă nu ai mai jucat teatru și te-ai focusat pe un job pragmatic.

Daniela: Da, s-a întâmplat ca viața să se deruleze așa, un copil, familia, obligațiile, nevoia de stabilitate te fac să te focusezi pe lucruri mai pragmatice…

Raluca: Cum ți s-a părut ideea proiectului nostru?

Daniela: Mi s-a părut foarte interesantă, dar am fost foarte sceptică, pentru că știu cât de greu e de urnit de la zero un așa proiect. Să găsești o echipă anume, toți să fie entuziasmați, să găsești materialul care să fie ofertant pentru scenă, care să prindă la spectatori… Prima noastră întâlnire a fost deosebită în care am avut un ‘click’ toate patru, iar aceste texte s-au dovedit a fi foarte bune și teatrale, cu care se poate face ceva imediat. Atunci mi-am zis că într-adevăr este posibil și merită să investesc timp și să fac un efort ca să putem împărtăși și cu publicul lucrurile acestea.

Raluca: Spune un pic despre povestea textului tău, te rog.

Daniela: Eu cred ca sunt unica din grup care nu și-a scris singură textul, chiar am dificultăți să mă exprim în limba română, pentru că o folosesc foarte rar. Dar am o prietenă din copilărie din Chișinău, Tatiana Lee, și împreună am stat și ne-am gândit la jocurile pe care noi le jucam când eram copii. Împreună am ales o joacă de care ne-am adus aminte cu plăcere și ea a scris un text original în limba rusă, pe care eu l-am tradus apoi și l-am modificat puțin. Știam că o sa facă ceva deosebit și într-adevăr textul este foarte teatral și sensibil.

Raluca: Știu că îți doreai un dead-line, iată acum îl ai, vom avea premiera în curând, pe 9 iunie, cum te face asta să te simți?

Daniela: Este grozav că se întămplă! Iar acest dead-line mă ajută să mă mobilizez. Întâlnirile noastre și repetițiile îmi dau foarte multă energie. Și este un fel de terapie pentru noi, o purificare, ne întoarcem la noi înșine, la rădăcini, la cine suntem, cum suntem iar numai procesul acesta este extraordinar…

Raluca Tudorache, regizoarea piesei “Ultimul Maidan” și fondatoarea Companiei “Teatru Peste Hotare” Amsterdam. Interviu realizat de către Cătălina Robu, manager de proiect al Companiei.

Cătălina: Ralu, știu că ești din Constanța, dar ai studiat în București. Cum ai ajuns acolo?

Raluca: Începând să studiez în Constanța (râde). Am ajuns la teatru oarecum accidental. În liceu am dezvoltat curiozități și preocupări filozofice și țin minte că mi se părea ridicolă ideea de a fi actor. Mă întrebam: de ce ai încerca să fii altcineva când nu știi încă cine ești…? În urma acestor preocupări filozofice, a rezultat interesul meu pentru Teologie. Dar când m-am dus să mă înscriu la facultatea de Teologie – Litere din Constanța, am avut așa o… „cădere din grație…” Ce m-a făcut să mă răzgândesc a fost o probă de care nu știam: cea de cântări liturgice, și imaginea mea stând în strană și cântând nazal la vecernie m-a deposedat de orice încredere. Am realizat brusc că vreau să cunosc viața, că vreau să explorez și să mă cunosc pe mine, iar că acest studiu nu mă va susține în această direcție. În acel moment, mi-am pierdut scopul și un pic dezorientată, neștiind încotro să o apuc, am început să merg pe culoarele Universității din Constanța. Întâmplător am nimerit în fața Facultății de Teatru. Am avut așa un fel de viziune: mi s-a părut fascinant ca prin intermediul cuvintelor, al limbajului, al poeziei pe care am iubit-o dintotdeauna – să explorez lumea, dar și pe mine. Mi-am făcut un repertoriu intuitiv, în două săptămâni, am dat examen și, spre norocul meu, am fost acceptată.

Cătălina: Și câți ani ai studiat în Constanța?

Raluca: Doi ani. La un moment dat am ajuns la un festival internațional de teatru studențesc și am fost foarte impresionată de ce am văzut. Mi-am dat seama cât de înaltă era ștacheta lor, cât de mult studiau, cât de mult se antrenau și cât de departe se poate ajunge. Cât de interesantă mi s-a părut experiența lor în comparație cu propria mea experiență de la Constanța…, unde era un departament tânăr, profesorii nu aveau experiență pedagogică, era un experiment și pentru ei… Iar eu am știut că nu am timp de experimentele altora, aveam timp doar de experimentele mele. Atunci mi-a venit ideea să îmbrățișez cea mai mare provocare: București – U.N.A.T.C.!

Cătălina: Și ai fost nevoită să dai din nou admitere?

Raluca: Da, am dat din nou admitere, am vrut să o iau de la capăt. Am avut monolog din Ioana D’Arc de Jean Anouilh și purtam o rochie albă cu umerii goi, largă, semi-transparentă și o tunsoare călugărească. Cred că am fost o apariție cel puțin bizară…
Una dintre marile fericiri trăite in viață a fost când m-am văzut pe lista celor admiși…

În timpul studiului lucram de dimineață până seara la școală, făceam foarte multă mișcare, citeam mult și mâncam pe apucate… A fost greu de procesat nivelul de informații și de antrenament prin care am trecut noi. În plus, Gelu Colceag, mentorul nostru, a ales o abordare intensă în acel an și ne-a antrenat foarte serios… Cred că și-a propus să ne transforme într-un fel de atleți ai teatrului, ceea ce cred că am și devenit în final. Majoritatea am devenit foarte buni, complecși, bogați pe interior. Am evoluat, am dat rezultate, ne-am transformat. Am fost numiți Generația de Aur… Au fost câțiva ani extraordinari!… Am fost una din ultimele generații care a jucat la Studioul Casandra din București…

Cătălina: Deci ai terminat teatru în București. Știu că este foarte greu pentru un actor să pătrundă apoi într-un teatru. Ai reușit să faci asta după facultate?

Raluca: Spectacolele din cadrul absolvirii s-au mai jucat o vreme. Atât de aclamata și originala “Noapte Frurtunoasă” pusă în scenă la Studioul Casandra a mers pe la câteva festivaluri… Am luat premiu pentru cea mai bună actriță cu Zița, pe care criticii vremii au numit-o cea mai bună Zița făcută vreodată. (râde) Apoi am făcut parte din câteva proiecte alternative și am frecventat diverse workshopuri de teatru și dans. Am făcut parte din echipa “Teatrului Fără Frontiere”, am jucat teatru în mașină, spații publice, toalete, pe acoperișuri… Am făcut și clowni și prințese pentru petreceri de copii… Explorarea a continuat. Însă nu am fost angajată vreodată în teatru. Mi-a plăcut potențialul de actor liber profesionist. (râde)

Cătălina: Oferte de a juca în filme ai avut în perioada aceasta?

Raluca: Una. Au fost numeroase castinguri, însă am simțit întotdeauna că nu sunt nici un gen pe care regizorii de film de la noi l-ar înțelege sau căuta. Ideea lor de estetică și alegerile făcute mă derutau ușor. Am făcut un film, undeva prin 2006, dar până la urmă regizorul nu a terminat filmul din ceva motive numai de el știute, iar noi participanții la proiect deși am avut o experinență unică și interesantă și am fost mândri de munca noastră, nu am văzut niciodată rezultatele. Am mai făcut în facultate mici filmulețe pentru studenți…
Chiar în ultimul an înainte să plec în Olanda am făcut un model de serial alternativ în colaborare cu Peca Ștefan și alți câțiva colegi actori pe care am încercat să îl propunem ca proiect pentru difuzare mai multor televiziuni. Se chema Defectoteka… Însă din cauza crizei din 2008 televiziunile nu au mai putut dezvolta programe noi… Și după alte câteva proiecte eșuate din lipsa diverselor resurse și a inconsistenței oamenilor… am hotărât să plec.
După ce am terminat cei doi ani de Master în “Teatru Avansat și Management Cultural” la U.N.A.T.C., deși am făcut câteva proiecte interesante, aș fi vrut mai mult și simțeam că mă confrunt cu tot felul de prejudecăți, cu o lipsă de etică și cu anumite mode chiar. Nu am fost niciodată și nici nu aveam de gând să subscriu niciunei estetici sau vreunei mentalități la modă. Apoi mi-am dorit întotdeauna să călătoresc, aveam o curiozitate debordantă… Pe de altă parte chiar îmi închipuiam că lucrurile se întâmplă mai profesionist în afară… Prejudecăți de altfel. Cred că în definitiv ce contează sunt abilitățile sociale, diplomația, experineța și un anume tip de inteligență și instruire personală, capacitatea de a răzbate în anumite medii, pe care nu școala ți le imprimă… Așa că mi-am pus traista în băț și am ales calea depărtărilor…

Cătălina: Dar Cum ai ales Olanda? Cum de ai ajuns în Amsterdam?

Raluca: Aveam o prietenă care locuia în Rotterdam, m-a invitat la ea în 2008 și m-am îndrăgostit cumva de orășelele din Olanda. Mi se părea că lumea e politicoasă, civilizată, inteligentă… Eu venită dintr-un București isteric, cuprins de lăcomie, de agresivitate și prost gust, după câteva proiecte care s-au năruit după luni întregi de muncă… eram curioasă să încerc și alte lucruri. Prietena mea mi-a zis că e un loc interesant, internațional, unde mulți artiști atrași de acest loc se întâlnesc și dezvoltă tot felul de proiecte interesante, unde studiul este accesibil, unde îți găsești de muncă ușor… Felul în care a descris ea tabloul, mi s-a părut foarte atractiv.
Începusem deja să încerc să învăț olandeza înainte de plecare, țin minte că mă distram, mi se părea totul foarte drăgălaș, cu papuceii lor, cu morile lor de vânt, cu portocaliul și cu dui-dui-ul lor… Când am venit propriu zis în Rotterdam, am stat un pic la prietena mea apoi „zboară puiule, zboară”: am încercat să îmi găsesc direcția. A fost foarte greu în realitate pentru că trăind în Olanda m-am izbit de limitări, de discriminări, de dificultăți, cum ar fi faptul că nu aveam drept de muncă fiind româncă, chiriile erau și încă sunt exorbitante, apoi tot sistemul ăsta la care trebuie să subscrii și care te absoarbe și plafonează, tot slalomul acesta printre chestiunile birocratice care este foarte obositor… Olandezii nu mi s-au mai părut chiar atât de drăgălași… Dar niciun moment nu am vrut să mă întorc înapoi, mi-am zis că voi face eu lucrurile să meargă.
Primul meu job a fost să vopsesc o navă, o ambarcațiune pe care trăia o familie de olandezi: un el și-o ea și două fetițe cu păr portocaliu care își împărțeau acadelele cu mine și cântau în timp ce eu vopseam. Am curățat vopseaua veche și am vopsit la loc, dimineți la rând, platită cu 6 euro pe ora…Țin minte că mâncam o franzelă pe zi și eram slabă băț, dar cumva eram din nou fericită. Și mai departe am avut parte de muncă grea, dar care cred că mi-a clădit caracterul.

Cătălina: Și apoi cum ai ajuns să studiezi în Amsterdam?

Raluca: Căutând tot felul de pârghii să mă dezvolt și să continui ce vroiam să fac, am nimerit într-un grup de artiști cu care am organizat un eveniment multi-media. Special pentru acel eveniment am gândit un mic performance cu text original și imagini. Nu filmasem niciodată, dar îmi plăcea ideea de a filma, de a folosi media. Am împrumutat o cameră, am filmat niște imagini și apoi le-am editat. Așa am făcut primele videoclipuri. Interesul meu a crescut din ce în ce mai mult până când mi-am găsit o platformă unde să pot să studiez în direcția asta și așa am ajuns în Amsterdam, la Academia Gerrit Rietveld. După ce am fost acceptată, m-am mutat în Amsterdam. Primul meu job în Amsterdam care mi-a dat șansa să îmi plătesc studiile a fost de bouncer: invitam oameni de pe stradă în club și îi convingeam să stea… Apoi am făcut promoții pentru acest club, am fost mediatorul unei seri de karaoke și de jam sessions.

Cătălina: Dar ce studiai anume la academie?

Raluca: La Rietveld înainte de a-ți alege o specializare se trece printr-un an pregătitor. Studiezi mai multe discipline, experimentezi verzi și uscate și în timpul acestui an îți formulezi o opinie în legătură cu ce vrei să faci mai departe. Mi s-a sugerat să merg la un departament seral, care se chema „Dogtime” unde erau oameni mai de vârsta mea (tocmai împlinisem 30 de ani)… În timpul zilei munceam și seara studiam. După perioada asta m-am transferat la zi, unde erau și studenți mai tineri, la departamentul Audio-Vizual, unde am mai studiat încă 3 ani și am absolvit în 2015 cu o diplomă de Bachelor in Fine Arts and Applied Sciences. Acest departamentul era interesat mai mult în lucrări video însă era deschis și la explorări cross-disciplinare. Așa că ne jucam mult și cu elemente de sculptură, pictură, poezie, cântec joc și voie bună… (râde)
Am făcut foarte multe experimente video dar am absolvit cu o lucrare care s-a chemat “The Oppression of a Utopia” despre complexul eveniment al Revoluției Române din 1989 și disputa din jurul acestui eveniment. A fost real sau nu a fost?… Instalația, compusă dintr-un slide show, un monitor TV, două sculpturi, una de metal și una de ciment, fost selectată printre cele mai bune lucrări de absolvire ale academiilor de arte din 2015 – în cadrul Festivalului “Het Debuut XXL”. Motivul pentru care a fost selectată a fost încărcătura dramatică și umorul…

Cătălina: În acești primi ani în Olanda, ai avut vreo colaborare în teatru sau film?

Raluca: Majoritatea proiectelor în care am jucat au fost concepute de mine. Dar au existat și câteva colaborări cu alți studenți Rietveld. Însă pentru o vreme nu am mai vrut să joc, nu mai simțeam nevoia să mă expun. Am avut alte căutări, am aprofundat lucrul cu alți oameni ca și regizor, am filmat, am editat, am făcut performance, activism…
La un moment dat, în anul doi, am avut o idee să fac un one woman show, dar s-a transformat până la urmă tot în video. Atunci mi s-a spus că sunt o actriță bună și că trebuie să joc. Da, dar eu îmi doream să explorez alte medii, ceea ce am și făcut în continuare. Însă tot ce am făcut, indiferent că era vorba de sculptură, video sau instalații – avea o încărcătură dramatică, puteai lua urma tipului de gândire care există în teatru, a nevoii de narațiune și de scenariu, a consistenței și prezenței autorului. Lucrările mele în definitiv au fost instalații teatrale, după cum consider că este și ultimul proiect la care lucrez în cadrul “Teatrului Peste Hotare” – “Ultimul Maidan”.

Cătălina: Iată că în câteva săptămâni vei juca din nou teatru. Ne apropiem de premiera piesei „Ultimul Maidan”. Cum s-a produs această reîntâlnire cu teatrul? A fost o întâmplare sau s-a copt în tine în acești ani?

Raluca: Această întâmplare a avut un parcurs miraculos din momentul în care am realizat cât îmi lipsește teatrul. Motivul pentru care eu m-am retras și nu mi-am mai dorit expunere nu a fost legat doar de noile mele interese, ci și de felul în care am absorbit realitatea, ceea ce mi se întâmpla atunci dar mai ales de oamenii din jur. Era o realitate alienantă, era o cultură pe care eu nu o înțelegeam complet și care mă făcea să mă retrag în mine. Și nu a fost neapărat rău pentru că am revenit mai târziu în forță, mi s-a făcut un dor de teatru: organic, cerebral și metafizic! Toată structura ființei mele și-a regăsit sensul. Am senzația că dacă o să mă urc acum pe o scenă, o să mănânc scândurile, o să le mestec până la ultima așchie și o să scuip foc. Focul care îl am la inimă… (râde)
Când s-a înfiripat acest sentiment de dor, am început să mă gândesc ce aș vrea să fac eu în teatru. Mi s-a făcut dor de joc. Mi-am dat seama nu doar că îmi doresc să joc, dar îmi doresc să joc în limba română pentru că mi-e tare dragă, îi iubesc adâncimile, dimensiunile, nuanțele, tandrețea… Niociodată nu am încetat să scriu și astfel gândindu-mă la propriile rădăcini – mi-a venit ideea să scriu despre jocurile copiilor. A fost un anumit univers pe care eu l-am trăit pe maidanul copilăriei mele, față de care o să am întotdeauna nostalgii și ar fi fabulos dacă aș putea recreea măcar o frântură…
Așadar din dorul acesta față de joc mi-a venit ideea de a explora și de a transforma jocurile, de a le reintegra ca subiect de discuție, ca preocupare mentală, ca proces de tămăduire în universul alienat uneori al adulților. Pe de altă parte, întotdeauna mi s-au părut interesante arhetipurile. Arhetipurile jocurilor se reflectă foarte interesant din punct de vedere psihologic în felul în care suntem ca adulți. Ce înseamnă actoria dacă nu și explorare psihologică? Lucrul la un personaj nu e o joacă oarecare sau a spune un text cu o intenție anume, hai să spunem ceva, un adevăr oarecare. Este un proces existențial complex de analiză și de aprofundare a multor adevăruri, a multor dimensiuni mentale, emoționale.
Așa am început să scriu un text, destul de poetic la început, despre Omul Negru, un joc straniu care m-a urmărit multă vreme din copilărie și până acum.
Pe vremea aceea o cunoșteam doar pe Lorena Ciubotaru, i-am împărtășit ideea, i s-a părut interesantă, dar era rezervată, nu avea încredere că va putea scrie un text ofertant din punct de vedere dramatic. Nici viziunea mea nu era foarte clară la acel moment. Între timp am devenit mult mai sigură pe abordarea mea profesională ca regizor, ca actor, ca teoretician până la urmă, pentru că asta intenționez să fac în următorii ani, să vin cu o anumită abordare legată de teatru. Lucrurile au rămas cumva în suspans ceva timp…

Cătălina: Așadar de la concepție până la facere a fost o perioadă în care această idee a stat la dospit? Vorbim de 2-3 ani?

Raluca: Da,timp în care eu m-am gândit des la acest text și mă tot frământam cum să îi dau viață. În septembrie 2017 am participat la prima ediție a Festivalului Zilele Comunității Românești, unde am avut un recital de poezie românească. Oamenii au răspuns pozitiv, emoționant, și mi-au spus printre altele „ne este dor de teatru în limba română”.
Între timp am intrat în contact cu alte grupuri și așa am cunoscut și alți artiști prezenți aici. Deodată nu m-am mai simțit ca singura actriță care plutește pe un sloi de gheață într-un deșert arctic vânată de urși polari cu ochi albaștri (râde), m-am simțit înconjurată de profesioniști cu care aș putea să mă asociez și eventual să dezvoltăm ceva interesant care să aibă sens pentru toată lumea. Asta s-a și întâmplat. Vorbeam de miracole: am reîntâlnit-o pe Anda Bîrleanu anul trecut prin octombrie, și, deși ne știam vag, ne-am bucurat că ne-am regăsit. A fost o vibrație bună de la început. Am întrebat-o pe Anda dacă ea mai este interesată să joace, a zis da, dar cu ceva rezerve. Între timp rezervele ei au dispărut. Anda se reîntoarce la ce îi este foarte drag cu o forță demnă de o acriță cu o voce clară dar și o minte de storyteller savuros și jucăuș.
Am mai cunoscut și alte actrițe, astfel Daniela Mudreac a venit ca o revelație cu prezența ei splendidă și accentul ei șăgalnic și șarmant, cu o poveste de viață extraordinară și cu mult, mult suflet cald. Atrasă de ce se întâmpla, Lorena Ciubotaru a revenit și ea în formatul acesta, plină de entuziasm și energie. Cristina Rotariu, care a fost și ea alături de noi la început, a trebuit să se ocupe de jobul ei full time, dar ne susține din galerii, cum am mai spus-o și cu alte ocazii, și cu siguranță vom mai colabora în viitor.
Am lucrat la textele care erau deja scrise, am venit și cu bucăți noi, am coordonat partea aceasta de scris, le-am dat un format teatral, dramatic și bine structurat.
Și iată-ne aici, nu știu cum ne-am transformat, dar am făcut-o și ne aflăm azi la 6 luni distanță de la momentul inaugurării proiectului. A fost o perioadă intensă, efervescentă, dar în care am primit suport deja din partea multor români activi în comunitatea din Amsterdam și nu numai. Astfel tu, Cătălina, te-ai alăturat proiectului însuflețită și plină de curiozitate ceea ce ne face mare cinste… Apoi Cătălina Negru ne oferă suportul și personal și formal… De altfel proiectul nostru se află în acest moment sub umbrela Fundației Rompro… Apoi artistul român Ovidiu Spaniol ne-a oferit posibilitatea să repetăm în studioul lui, lucru care ne-a fost de un real folos. Oana Ștefănescu, colaboratoare inițial a fundației, s-a alăturat echipei ca artist vizual. Alex Mihăluș actor și muzician se bucură și el de această colaborare chiar dacă de la distanță (felul în care a compus muzica originală pentru piesa noastră a fost iar un proces foarte interesant)… Fotografa Cristina Stoian a realizat un reportaj foto la una din repetiții, surprinzând procesul într-un mod original… Pe lângă asta sunt deja o mulțime de prieteni și susținători care ne promovează și vorbesc despre noi în termeni foarte calzi…

Cătălina: Cum este pentru tine să fii și regizor și actor într-o piesă de teatru? Te sperie libertatea pe care o ai?

Raluca: Libertatea nu m-a speriat niciodată. (râde) Lipsa ei m-a îngrijorat întotdeauna. Bineînțeles că e o sarcină grea să și regizezi, să și joci, să și produci parțial și să și trăiești printre toate astea, să dezvolți un proiect ca acesta, fără resurse financiare, dar cu resurse umane din abundență… Ce mă înfioară este preocuparea față de un tip de control. Nu am îndeajuns control din punct de vedere regizoral atunci când eu joc, pentru că nu mă văd, evident. Asta mă intimidează, dar mă și provoacă, e un alt tip de analiză, un alt tip de efort și un alt tip de performanță până la urmă. În prima parte a proiectului m-am ocupat foarte mult de ceilalți, am repetat individual, apoi am început repetițiile comune, am găsit spațiu pentru repetiții, am început să ridicăm, cum se zice în teatru. Ca regizor au încredere în mine, însă, dacă m-am înhămat și la joc, trebuie să le arăt că pot să îndeplinesc și această sarcină foarte bine… Vorbesc oarecum în termeni soldățești, dar chiar așa mă simt. Sunt un soldat în misiune.
Îmi dau seama că toate gândurile și toate preocupările mele din ultimii ani pot fi fructificate și integrate și că nu am trăit întâmplător în perioada asta de căutări, explorări, pierderi și regăsiri. Și iată – am o voce.

Cătălina: Raluca, ai vrea să mai adaugi ceva?

Raluca: Monologul pe care l-am scris, “Omul Negru” și care este parte din piesa “Ultimul Maidan” vreau să îl dedic tatălui meu care s-a stins din viață când aveam 16 ani. Vreau să îi dedic acest poem dramatic nu pentru că nu mai este printre noi, dar pentru că îmi doresc foarte mult să fie prezent într-un fel…
Ce proiectez pentru viitor sunt câteva idei care se profilează ingenios, idei de piese noi, de colaborări incitante și provocatoare, de explorări nemărginite… (râde)
Trebuie ca publicul care ne urmărește deja să știe că avem planuri consistente și serioase penru viitor dar și că avem nevoie să ne dezvoltăm împreună. Așadar susținerea reciprocă a comunității este importantă și, cred, vitală…

Dialog între Cătălina Robu și Raluca Tudorache

Raluca: Cătălina, care este experiența ta cu lumea teatrului?

Cătălina: Experiența mea cu teatru este strict de spectator, până acum… Am fost inițiată târziu într-ale teatrului, pentru că am crescut într-un orășel mic, unde nu exista teatru. Totul a început când am ajuns în București la 18 ani, în 1996, am ajuns acolo avidă de cultură. Până atunci intersecția mea cu cultura a fost strict prin intermediul cărților. La rândul meu scriam poezii. Apoi, ajunsă într-un oraș atât de mare precum București, mi-am zis că nu pot rata nimic. Am reușit în primii ani de facultate să particip la o grămadă de evenimente culturale. Cred că am văzut toată stagiunea de la Operă, foarte multe concerte simfonice, foarte multe filme de artă la Cinematecă și… teatru. Era mai greu să intru la teatru, biletele erau totuși scumpe pentru un student, dar cumva am intrat la foarte multe spectacole.

Mergeam de obicei singură și, mi-aduc aminte foarte clar, primul actor care m-a impresionat a fost Claudiu Bleonț. M-a impresionat și ca fată, îmi plăcea genul lui de frumusețe, dar l-am văzut jucând în “Sebastian”. Eu citisem în liceu Sebastian, îmi era drag, inclusiv viața lui grea, i-am citit jurnalul și m-a impresionat… Și apoi cred că am văzut toate spectacolele în care a jucat Bleonț la Național… În acei patru ani de facultate am mers la foarte multe piese de teatru. Îmi plăcea mai puțin să citesc teatru, mai degrabă mă duceam să văd. Ulterior, după ce am terminat facultatea, am început să lucrez într-o multi-națională, iar timpul pentru cultură s-a împuținat. Mă duceam la teatru tot mai puțin. Apoi am avut un reviriment prin 2009 când am zis că nu se poate: locuiesc în capitală, este o șansă extraordinară…
După niște ani grei de muncă prin corporație, am zis stop – e timpul să mă reîntorc spre cultură și am reînceput să mă duc des la teatru, însă de data asta am fost dezamăgită. 2009 a fost un an de dezamăgiri teatrale. Pe unde m-am dus, fie că a fost Național sau Bulandra, fie că au fost teatre alternative, am fost decepționată. Mă întrebam ce se întâmplă: Dumnezeule, cât de comercial a devenit teatru! Unde este teatru din ‘96 – 2000 pe care obișnuiam să îl văd? Constatam că fie a devenit comercial, fie prea filozofic sau metafizic, având o grămadă de mesaje greu de digerat pentru privitor. Așadar fie era greu de dus, fie era extrem de facil. Iar spectatorii, cel mai mult m-au îngrozit spectatorii: se râdea mult, fără rost, se râdea așa cu mâna pe burtă, strident. Era hăhăială și mă deranjau spectatorii, erau needucați și neciopliți…Așa că după 2010 mi-am spus că eu nu mă mai duc la teatru.

Apoi viața m-a purtat spre Amsterdam. Curând am devenit mamă, iar în 2012 am ajuns în Amsterdam. Teatrul aproape că a dispărut din peisaj pentru că a intervenit problema limbii. Dar mi s-a făcut dor, trebuie să recunosc, în toți acești ani și, de câte ori aveam ocazia, dădeam o fugă și pe la teatru. Nu m-am mai dus la teatrele mari din București, ci mergeam întotdeauna să văd proiectele alternative. Cred că am văzut câteva piese drăguțe în timpul revenirilor mele în București, după 2012.

Iar în Amsterdam, mi-am zis că trebuie să încep să accesez lumea teatrului. Stăpâneam olandeza, însă nu la un nivel la îndeajuns de rezonabil să poți procesa conținutul unei piese de teatru. Am fost o singură dată la teatru, dar piesa avea subtitrare în limba engleză. Era făcută după un film al lui Woody Allen și m-a făcut curioasă. A fost interesantă, dar și amuzantă experiența de a urmări și jocul actorilor și subtitrările. Până la urmă am plecat foarte încântată, zicându-mi că trebuie să repet experiența asta.
Însă mai târziu m-am reîntâlnit cu teatrul dar nu din postura de spectator…

Raluca: Cred că reîntâlnirea de care vrei să pomenești are legătură și cu un proiect mai amplu…

Cătălina: Are legătură cu parcursul meu personal în viață. Faptul că am devenit mamă a inaugurat un timp de introspecție profundă. M-am purtat înapoi în timp până la 20 de ani și am parcurs mental perioada de atunci până în prezent, în care s-au întâmplat niște lucruri parcă fără voia mea. A fost o perioadă de timp în care am fost dusă, m-am lăsat purtată aleatoriu. Iar adultul din prezent a spus stop și s-a întrebat un lucru serios:

“Dar, de fapt, eu ce vreau să fac în viață?…”

Au urmat niște luni, dacă nu chiar ani, de căutări, coroborate cu decizia mea de a trăi în Olanda. Mi-am zis că în corporație nu mă mai întorc, atâta vreme cât pot alege. Deși am învățat multe acolo, este un mediu care ia toată creativitatea, care sufocă. Nu sunt un om care se duce la serviciu de la 9 la 18, își ia salariul, iar pe lângă job mai croșetează o viață personală și niște excursii… După acești ani de căutări, mi-am dat seama că mie tot proiecte îmi place să fac, așa cum făceam în corporație, dar vreau să fac mai multe, și vreau să fac proiectele mele. Prima dată am dat drumul la blog. Am reînceput să scriu.

Raluca: În jurul acestei preocupări, ai frecventat și niște workshop-uri de scris, dacă îmi aduc bine aminte.

Cătălina: După ce am scris de la mine putere și am colaborat cu două reviste din țară, am zis că trebuie să exploatez mai adânc partea aceasta literară. Din întâmplare am dat peste niște workshop-uri de scriere creativă în limba engleză. A fost o experiență extraordinară și cred că au fost cele mai bune cursuri pe care le-am urmat de până acum, însă m-am oprit pentru că au fost îndeajuns ca să îmi dea o înțelegere adecvată asupra lucrurilor.
Apoi m-am intersectat cu proiectul Școala Românească Amsterdam atunci când era în stadiu de început și mai târziu m-am hotărât să mă implic sută la sută în acest proiect pe partea de coordonare. A devenit un proiect pe care îl port după mine până în prezent și îmi place foarte mult. Dar mi-am zis că mai vreau și alte proiecte. Mi-am dorit să explorez Amsterdamul și pe partea de organizații non-profit. Am depus multă energie să descopăr o organizație cu care să mă potrivesc și am descoperit-o până la urmă. Astfel am două proiecte în desfășurare cu un ONG care se cheamă “Women Win”.
În toată această perioadă de căutări și adăugat proiecte pe lista mea, te-am cunoscut pe tine, Raluca, prin intermediul activităților de la Școala Românească. Apoi te-am văzut în acel performance de poezie de la “Zilele Comunității Românești”, care mi-a plăcut foarte mult. Mai mult, te-am auzit spunând că vrei să demarezi un proiect de teatru pe care îl ai în tine de mult timp: o piesă în limba română inspirată din jocurile copilăriei. Mi-am zis: ce proiect fain! Și ce diferit pare de tot ce am făcut eu până acum. Și m-am aruncat!

Te-am sunat, te-am chemat la un cico în centru, iar tu habar nu aveai ce vreau eu de la tine. De fapt nici eu nu știam… Pur și simplu m-am aruncat în brațele acestui proiect. (râde) Am simțit că asta trebuie să fac. Te-am întrebat atunci: “Ai nevoie de ajutor pe partea administrativă?…” Că voi artiștii… Poate nu știți să vă organizați… Mă gândesc să vă organizez eu pe voi… (râde) Îmi imaginam o nuia cu care să vă arcuiesc și să vă mut dintr-un loc într-altul.
Nu m-am așteptat să fii atât de încântată și să zici da. Dar ai spus da din prima, de m-a luat prin surprindere da-ul ăsta al tău, a trebuit să mă scutur să îmi revin…

Raluca: Da, eu te-așteptam ca și când… (râde)

Cătălina: A fost ceva extraordinar, m-am trezit apoi la prima întâlnire, și numai după câteva luni am realizat că este ceva extrem de diferit… Ok, Cătălina de unde apuci tu acum proiectul ăsta, cum vii tu și contribui…? Și trebuie să recunosc că am avut vreo două momente de panică. Mi se părea că nu am eu cum să ajut. Dar norul negru a trecut, până la urmă sunt aici și de abia aștept să vă văd pe scenă. Mi se umple sufletul numai când mă gândesc că o să văd proiectul pe scenă, la public, și că sunt parte din el.

Raluca: Povestește-ne un pic despre scrisul tău… Că până la urmă și în tine se află un artist.

Cătălina: Păi eu cred că de fapt numai asta am vrut să fac atunci când eram adolescentă și priveam în viitor. Eram într-o gașcă de băieți, și sunt foarte mândră când zic asta, cu care mi-am petrecut tot timpul în liceu. Acești băieți erau niște mici artiști. Unul dintre ei deja scria poezii, un altul venea dintr-o familie așa, mai alternativă, care mă fascina pe mine venită dintr-o familie absolut normală, cu nici un fel de chemare spre artă, iar un altul extrem de deștept care citea masiv… Atunci am început să citesc asiduu ca să țin pasul cu ei, să nu mă fac de râs. Singura fată din gașcă, am zis că le arăt eu lor! Și am citit ca o nebună în anii ăia de liceu și am scris foarte multă poezie.

Raluca: Ce fel de poezie? Mai ții minte ceva? Ce te preocupa?…

Cătălina: Oh, scriam greu… Caietul acela stă îngropat undeva într-un sertar și nu l-am mai deschis. Mi-e teamă că o să mă apuce și râsul. Tot ce pot să-ți zic este că scriam greu, că vroiam parcă să epatez. Scriam despre orice, despre viață, despre iubire, despre Dumnezeu…, despre toate căutările mele din perioada aia. Nu scriam cu rimă, nu m-a atras niciodată, mă încorseta, voiam libertate absolută pe foaia de hârtie. Acum, când mă gândesc la scris, mă simt la o distanță de 180 de grade. Sunt într-un fel de război cu arta grea, greu descifrabilă. Acum mi se pare că arta, în orice manifestare a ei, trebuie să ajungă clar la sufletul și la mintea oricărui om, indiferent de educația acestei persoane. Fără să devină o artă de masă, o cultură mainstream, fără să cadă în derizoriu, comercial sau ridicol. Dar limbajul trebuie să fie accesibil. M-am reîntors încet la poezie. Deși îmi plac foarte mult și proza și poezia, poezia e o formă mai liberă. Pentru proză îți trebuie mai multă disciplină. Nu am acum disciplina pentru proză: m-am apucat să scriu un roman acum vreo doi ani. Este în stadiul de proiect, l-am parcat. Pentru a scrie un roman trebuie să te dedici 100%. Nu am renunțat la el, va veni o vreme și pentru asta.

Raluca: Despre ce este romanul?

Cătălina: Despre mine și despre ultima perioadă din viața mea. Despre o tipă care este în căutări, care trăiește mult și greșește mult…

Raluca: Cred în parcare, atâta timp cât nu e cu plată. (râde)
Iată de pildă și primul text al proiectului “Ultimul maidan” a stat pe banca de rezerve câțiva ani, m-am gândit la el adesea până a răzbătut iar la suprafață și a căpătat consistență. Așa că te asigur că, dacă te gândești la romanul tău, te vei reîntoarce la el. Unele texte au altă soartă însă. Și eu am început un roman, în ultimul an în care am trăit în țară, se chema “Corp Străin”. Nu cred că mai vreau să îl surescit la viață sau să îl scot din depou, însă cu siguranță voi folosi fragmete din el poate chiar pentru proiecte viitoare în cadrul “Teatrului Peste Hotare”.

Cătălina: Eu nu am ajuns la titlu.

Raluca: Eu prima dată încep cu titlul. (râde) Titlul este conceptul care îmi dă stegulețele de slalom.

Cătălina: La mine procesul creativ este altfel: se naște prima dată ideea, apoi încep să o dezvolt. De obicei îmi apare o idee când merg cu bicicleta, atunci se nasc cele mai multe idei. Uneori mă opresc repede, scot telefonul și încep să țip în voice-memo să nu uit ideea. Cred că pare ciudat pentru trecători. În general scriu numai în limba română, iar tot ce apare pe blog este tradus din română în engleză. Prin poezie fac terapie într-un fel. După ce scriu mă simt golită în sens pozitiv de acea emoție, dar pregătită pentru alte emoții. Am un soi de grabă în a scrie: să se ducă, să iasă din mine… Mă fascinează interacțiunile culturale dintre cine sunt eu și lumea în care trăiesc aici în Olanda, este o sursă bogată de idei și de emoții, despre care scriu mult.

Dar tot pe bicicletă mi-a venit ideea să scriu o piesă de teatru, de când sunt implicată în acest proiect. Dar nu vreau să dezvălui încă mai multe amănunte. (râde)

Raluca: De aceea trebuie să pomenim și faptul că ai scris și tu un text când am demarat proiectul “Ultimul maidan”, eu sugerându-ți să-l interpretezi chiar tu. Deși nu ai mai jucat niciodată și era ceva complet nou, știam că pot scoate apă și din piatră seacă dacă vreau (râde). Dar asta este una dintre acele idei care a rămas pe banca de rezerve, pentru că ne-am decis că trebuie să te focusezi pe partea de coordonare a proiectului. Pe de altă parte, ideea de a lucra cu oameni mai puțin antrenați în actorie sau amatori este una aparte, care mă preocupă și la care aș vrea să mă reîntorc și să îi acord atenția necesară la momentul oportun, ca unul din proiectele viitoare ale “Teatrului Peste Hotare”. Este o abordare interesantă lucrul cu amatori care nu au acest tip de antrenament specific, care nu au un anume limbaj și înțelegere teatrală, nu sunt corupți, e un fel de-a zice, ci au o inocență civilă care poate fi foarte ofertantă.

Dar textul tău era foarte frumos scris, drăgălaș și jucăuș, plin de candoare, de gingășie și nu am încetat să mă gândesc la el.

Cătălina: Raluca, abia aștept să mă faci tu pe mine să joc teatru!… (râde) Mi se întâmplă atât de multe lucruri noi în viață încât sunt deschisă la orice: până și la nebunia asta de care vorbești tu acum, să joc eu vreodată teatru…

Raluca: Deși munca la acest proiect și dezvoltarea lui au avut suișuri și coborâșuri, până la urmă lucrurile s-au așezat frumos, este o construcție interesantă, pozitivă și cutezătoare (râde) și suntem cu toatele fascinate și surprinse de miraculosul acestui proiect.

Facem realmente un pionierat aducând teatru în limba română peste hotarele țării noastre, răspândind și perpetuând cultura românească, reafirmându-ne identitatea nealterată de traiul printre străini, reflectând esența spiritului românesc într-o lume în continuă schimbare.

La povești cu Oana. Oana Ştefănescu, poetă.

Raluca: Vorbesc cu Oana Ștefănescu, din echipa Teatru Peste Hotare, care are idei foarte bune legate de media, de efecte vizuale, dar este și o scriitoare și performer.

Ce ai studiat Oana, de fapt?

Oana: O chestie super complicată. Am studiat la University of Sussex și am avut ideea de a face film sau fotografie, artă în principiu, și nu mi s-a dat voie…, de către ai mei… (râde) Fiind foarte bună la mate și informatică credeau că îmi voi irosi talentul… Drept urmare am făcut un mic compromis și am zis că mă duc la acest curs, care era practic computer science, se numește “Computing for Digital Media”. Ceea ce înseamnă că am avut de a face cu o grămadă de programare, pe lângă editare video și efecte vizuale și alte chestii de genul ăsta. Prin anul trei aveam o opțiune de a face un internship peste hotare (râde)… Aveam o prietenă care a insistat să plecăm împreună. Eu îmi doream să plecăm în Coreea de fapt. Însă când ne-a trăznit pe noi ideea să plecăm în străinătate, toate dead-line-urile erau închise, cu excepția Europei. Și ne-am întrebat care este cea mai prestigioasă universitate? Amsterdam! Bine, hai să mergem! Au fost admise doar 5 persoane dintre cei 100 de aplicanți. Am intrat și am făcut acolo un an… Nu am învățat nimic în principiu… (râde) Mi-am luat cursuri numai de filosofie, estetică, retorică, literatură în cadrul Departamentului Humanities de la UVA.

Raluca: Și părinții te-au susținut, au fost de acord ca tu să pleci?

Oana: Da. Am plecat cu prietenul meu de atunci, Lupe, care este acum încă în Londra și împreună cu prietena mea cea mai bună, sufletul meu pereche, care acum se află și ea în Olanda.

Raluca: Așadar părinții te-au susținut, ai avut și o mică gașcă care cumva s-a reunit, cumva stă pe aproape, dar cum te-ai hotărât să rămâi aici, în Olanda?

Oana: Păi nu m-am hotărât… (râde) Sunt aici de un an jumate și îmi fac planuri de viitor legate de locul ăsta pentru că acum vreau să stau aici. Dar dacă mâine nu mai vreau să stau aici, mergem altundeva… Mă simt foarte flexibilă…

Raluca: Cât despre noi: ne-am cunoscut la Școala Românească când ai trecut pe la Atelierul de Joc și Dezvoltare Personală. Tu colaborai cu Fundația RomPro și țin minte că am stat de vorbă și a fost un clic fain. Mi s-a părut că ești un kido foarte interesant și dezghețat. Îmi place spiritul tău fluid și încrederea de sine și aș vrea să pot vedea elasticitatea asta naturală și în lucrările tale. Mi-ai spus că vrei să te reîntorci mai mult înspre artă și să folosești mai puțin tehnica.

Oana: De fapt acesta este scopul acestei veri. Îmi voi da demisia de la compania de post production unde lucrez ca artist VFX. Compozitor, de fapt, ăsta este titlul. Am făcut destul de multe reclame, unde am lucrat la animație 2 D. Dar fiind o companie mică, am învățat să fac de toate. Însă, am constatat că în ultimii doi ani stagnasem și nu mai făceam ce-mi plăcea. De aceea m-am hotărât să ne despărțim. Mi-am dat seama că trebuie să fac anumite chestii acum, mai mult decât oricând. Așa că am revenit din nou la mine. Scriam foarte mult, și după o vreme în care nu am mai făcut-o, m-am apucat din nou să scriu și să performez.

Raluca: Începusem colaborarea noastră în cadrul “Ultimului maidan”, unde tu lucrezi la visuals-uri și subtitrări și într-una din întrevederile noastre ai pomenit că scrii poezie și că vei avea un performance în Mezrab. Am văzut numai o înregistrare al acelui performance și m-am simțit invidioasă. Aș fi vrut și eu să te văd în mod real și să am acea experiență. A fost foarte interesant ce a făcut Oana în acel performance, chiar i-am zis că scriitura ei are o încărcătură shakespeare-iană. Are un fel de a se exprima liric și romantic, dar de un romanticism academic. Am fost absorbită brusc printr-un portal neașteptat și neobișnuit spre o lume necunoscută care m-a făcut mai mult decât curioasă. Sper să rămâi aproape.

Oana: După despărțirea de care vorbeam, m-am intersectat și curentat cu foarte mulți oameni pe care pur și simplu îi ador, foarte mulți artiști care mă inspiră foarte tare. M-am îndrăgostit și de orașul ăsta până la urmă, nu m-am simțit niciodată atât de înrădăcinată într-un oraș și inspirată. Nu voi pleca prea curând.

Raluca: Mă uit la tine și mi se pare că și tu ești un fel de soldățel. Ce fel de uniformă porți?

Oana: Da, sunt cam punk eu.

Raluca: Punk cel mic (râde)… Ce muzică asculți?

Oana: Ascult foarte multe lucruri și foarte diferite… Îmi place foarte mult punk-ul classic gen Sex Pistols, The Clash, dar îmi place și rock’n’roll, ascult și indie și foarte mult electro. Apoi îmi place foarte, foarte mult jazz-ul și muzica clasică, complet alt vibe. Un mix destul de eclectic.

Raluca: Că veni vorba de mixuri, cum ți se pare proiectul nostru?

Oana: Mi-a plăcut foarte tare ideea, în primul rând, de teatru de diaspora. Când am citit textul a răzbătut subtil sentimentul ăla pe care probabil că românii care trăiesc tot timpul în România nu știu dacă îl au… Un anumit sentiment de dor de casă… Asta m-a atras foarte mult.

Raluca: Sentimentul pe care îl ai când te gândești la copilărie ca la ceva pierdut, iar când te duci pe acasă speri să întrevezi niște rămășițe.

Oana: Da, întrevezi toate lucrurile astea. Este foarte vizual totul.
Eu am fost atrasă întotdeuana de partea vizuală a lucrurilor, cu toate astea cel mai mult îmi place să mă exprim prin scris.
Scrisul este prima chestie pe care am început să o fac din plăcere.
Când aveam vreo 10 ani am avut ca profesoară de română o femeie excepțională. Când a intrat prima dată în clasă a zis: “Scoateți o foaie de hârtie și scrieți o compunere cu titlul Albastru.” Mi-au sclipit ochii și cred că am scris vreo cinci pagini, timp în care toată lumea se chinuia, iar profa a fost foarte impresionată. De atunci am continuat să scriu după ideile profei, apoi am început să scriu în engleză, până m-a trimis la Olimpiadă. La liceu nu se mai dădea compunere la Olimpiadă…
Mai târziu, pe la 14 ani am continuat să scriu dar numai în engleză. M-am apucat și de ceva care seamăna a roman, un roman nedefinit, o poveste continuă așa, despre mine și toți oamenii din viața mea; era un cadru oarecum fantastic, dar personajele erau inspirate după oameni reali. Le dădeam prietenilor și colegilor să citească și s-a dus vestea așa de mult încât veneau colegi la mine și mă rugau: “Pune-mă și pe mine în poveste…!” Ajunsese chestia asta la vreo 100 de pagini și oamenii o citeau și o răsciteau.

Raluca: Și ce s-a ales de el…?

Oana: Praful… (râde) De la un moment dat lumea nu a mai citit… Probabil că zace acum prin vreun sertar.
Dar am continuat să scriu, iar în facultate m-am aplecat spre poezie. De fapt am scris numai poezie. De unde și conținutul scriiturii mele din ultima perioadă.

Raluca: Așa pare, în performance-ul în care te-am văzut ai interpretat unul dintre poemele tale în proză. Avea un ritm și o melodicitate impresionante.

Am început a colabora cu tine ca artist visual, pentru că acum lucrezi la visuals-urile spectacolului “Ultimul Maidan” și ai avut o platformă de expresie și ocazia să ne arăți de mic geniu ești… Dar vom colabora și mai îndeaproape pe partea de scris și interpretare. Vreau să lucrăm împreună pentru că eu scriu, tu scrii, noi scriem… (râde )

Da, deja ne gândim la niște lucruri, deja am petrecut cum se petrece în Teatru Peste Hotare, cum s-a petrecut înainte de “Ultimul maidan” și cum încă se petrece, cu povești de viață, cu episoade miraculoase, reverii și revelații și multă… poezie.

Oana: Există un spațiu în care noi ne întâlnim și avem ceva de spus împreună. Nu am mai scris de mult timp în limba română, iar asta este o mare provocare acum. Mi-a fost dor de limba română.

Raluca: Tu vei fii noua surpriză din cadrul acestui proiect. Deja lucrăm împreună la un nou text, așadar: români, vi se pregătește ceva. (râde)
Îmi propun ca toate montările viitoare să fie bazate numai pe texte originale.

Parte din statement-ul Companiei Teatru Peste Hotare este să înceapă de la zero și să tindă spre infinit…